(d)in Inima unei Lacrimi

                                                    

                                    

e anormal ca cineva cu origini taranesti din tata`n fiu sa`si renege radacinile si sa se hazardeze asa, dintr`o data, pentru doar un bob de normalitate, in definitii psihanalitico`filozofice si dezbateri in trend despre ce inseamna sa (nu) fii normal.

e normal sa ramin constant si fidel in limitele propriei mele normalitati pentru ca, oricum, pe cea a lumii nimeni nu o poate cuantifica in mod irefutabil si oricine poate spune orice in limitele propriei sale idiosincrazii.

e anormal ca, folosind o logica de otel, sa incerc sa explic cuiva anormal concepte normale considerate nebune de mintile lor de mamaliga, acum cind ideea de normalitate este atit de laxa incit este supusa batjocurii.

e normal sa nu pot vorbi despre normalitate daca las deoparte toleranta, dar fara a ajunge la granitele prostiei si a derizoriului.

e anormal ca barbatii sa considere ca adevaratul capital al unei femei consta in frumusetea trasaturilor, in purtarile artificiale si cochetariile ieftine amestecate cu un fel de spoiala culturala.

e normal ca normalitatea sa fie aplombul unei persoane de a afirma ca rutina ei e aplicabila maselor largi si ca nu este doar un fel de apendice intrinsec de la care nu poate face rabat decit in situatii de exceptie, voluntar si argumentat si nicidecum hazardat, de teama de`a nu fi considerat cumva deplasat, excentric, extremist sau... anormal.

e anormal sa stai in cap cu picioarele spre zenit si sa respiri prin buric cu mintea la Nirvana pentru ca te nauceste ironia soartei in loc sa valorifici sansele care ti se ivesc in cale, chiar daca le consideri anormale.

e normal ca la un moment dat sa`mi selectez amintirile, sa elimin nostalgiile dureroase, sa inlatur balastul care ma impiedica sa intru intr`o etapa noua de formare interioara si sa scot la iveala o forta vitala noua, iscata din suferinta si nevoie.

e anormal ca la vremea imbobocirii sa fii secerata din tulpina intr`o singura zi si stramutata fara radacini intr`un pamint strain in care va trebui sa rodesti
.
e normal sa ajung sa ma intreb: "daca as pleca intr`o zi asa, fara sa`mi iau ramas bun, oare citi oameni ar fi dezamagiti de mine si la citi le`ar fi dor?"

e anormal ca tocmai atunci cind te pregatesti sa mori sa cunosti iubirea si sa inveti sa iubesti in contratimp pentru ca stii ca nu mai ai timp si ca asta`i tot ce vei avea.

 e normal sa mai cred inca in visuri, pentru ca doar atunci si acolo ma pot detasa de orice moment  de dinainte in timp ce`l simt la aceeasi intensitate de parca mi`ar fi real.

e anormal sa fii inviat din morti la propriu, din pintecele aceleiasi mame, dar tot in acest trup de carne, singe si oase si tot pe acest pamint, linga aceeasi oameni care te`au vazut deja mort si ti`au cintat prohodul de prea multe ori incit pina si tu ai crezut.

 e normal sa ma intreb de ce uneori aleg sa ma supun celor mai crunte si absurde incercari din partea unora, desi stiu ca ma voi alege doar cu stigmatul unor amintiri nedorite.

e anormal ca de`o jumatate de viata sa traisti o viata anormala, cind totul te conjura sa mori.

e normal, pentru mine e atit de normal sa pling incit intotdeauna mi se pare anormal atunci cind rid.

e anormal sa nu poti dezvalui altora anormalitatea ta pentru ca te temi de prea normalitatea si intoleranta lor.


at first sight, potrivit (a)normalitatii altora, toate cele de mai sus ar putea fi considerate (a)normale.                                    

                              et pourtant l`amour est court,
                              et pourtant l`amour est onde,
                              et pourtant l`amour est comble,
                              et pourtant l`amour toujours...

                              spune si tu ca nu`i asa... :)

                          Sculptura de Parviz Tanavoli

                     doi. nu doua jumatati. niciodata un intreg.
                     doar doi. doi amputati de inima.
                     doi insingurati. doi straini.
                     totusi (par) atit de aproape. la fel? intr`un fel.

ei, (ca) si altii, inlantuiti trupeste dar in nedaruire, poarta`n piept inimi decupate strimb dupa tiparul originar perfect , dar golite de esenta, de seva. un melanj perfect intre natura materiala vie si cea divina moarta.
vii cu sentimente moarte.

de ce fiecare dintre ei isi doreste ceea ce crede ca are celalalt in piept, adica inima celuilalt, intreaga, rotunda si pina cind plecarea neasteptata a unuia ii va desparti?
ca sa poata iubi la dublu? bine`ar fi sa.
de ce nu ochii? ar putea vedea (mai bine) suferinta altora.
de ce nu urechile? ar putea auzi (mai bine) strigatele altor inimi.
de ce nu buzele? ar putea saruta (si) acolo unde altii scuipa.
de ce nu miinile? ar putea acorda imbratisari duble.
de ce nu picioarele? si`ar da seama ce inseamna sa te tarasti.

daca inima ti se ia prima, (ce) mai conteaza daca apoi ramii orb, surd, mut sau ciung? oricum nu (mai) simti sosirea sau plecarea altuia.

atunci ce devine cel care crede despre sine ca nu (mai) are nimic de daruit?
sa fie lumina ochilor celor orbi.
sa devina auzul celui surd.
sa`si imprumute vocea celui mut.
sa fie miinile si picioarele celui paralitic.

dar fiecare scormoneste in sine animalic de orbeste dupa un rest de sentiment cu care sa`si acopere goliciunea celuilalt, sosit schilod de piesa de unica folosinta numita inima, pentru a`i opri plecarea spre golul altei inimi. regula jocului in trei, doi plus o viata, nu (mai) poate fi aplicata.
asii de inima au fost jucati toti pe o singura carte.
fara ei (se) sufera in gol.

nimeni nu prinde radacini in golul din pieptul altuia, nu poate inmuguri in abisul lui, in starea perpetua de tensiune si zbucium interior nascute din dorul neostoit dupa origini.
chiar daca absolutul unuia e doar la un pas de nimicul altuia. caci intre cele doua extreme (le) sta rama inimii, goala.

de aceea si`a smuls de pe piele stratul superficial si egoist numit dorinta de`si umple golul cu golul altora. a invatat sa renunte fara regrete, sa faca seppuku momentelor de gen, sa cedeze parti din sine fara pretentii de ramburs.
simtirea trebuia ucisa pentru a nu naste dorinta.
doar cel lipsit de simtire este lipsit (si) de patimi.
desi stie ca numai singura moartea o va putea desparti de nepatimire.

"blestemat este omul care are incredere in om..."





...i`a ramas doar un dor nebun si prostesc dupa inima ei de copil, calda si vie. si niste lacrimi. cine`ar zice?...

visurile sint niste extensii inutile ale sufletelor.
Doamne, n`ai avut ce lucra?
nu Ti`a fost bine acolo sus, in cerul Tau?
nu Te`au indestulat ingerii Tai?
cu ce fel de iubire neinteleasa mintii mele ma poti iubi de vrei sa`mi indumnezeiesti pamintul, furindu`ma lumii?
de ce m`ai trezit cind noaptea`si batea muchia de jumatate si mi`ai scris in inima un dor de Tine cum rar mi`ai dat pina acum?
zvircolindu`ma in lacrimi, m`am imbracat in disperare vazindu`mi neputinta...

astazi nu sint flacara care se intretine din iubirea Ta.
astazi nu sint gheata care se topeste sub privirea Ta.
astazi sint doar ceea ce am fost inainte de`a ma fi gindit in planul Tau, ce`am fost inainte de`a ma fi plamadit in inima Ta, ce`am fost inainte de`a ma fi chemat sa rasar si Cuvintul Tau sa`mi fi spus: "fii!"
astazi sint si ma simt nimic.

astazi ai un gust atit de sarat de amar, prapastie numita viata.
astazi ma ratacesc constant pe marginea ta, intuneric numit viata. nu`mi esti Lumina.
caci stiu, prea bine stiu ca visurile`mi sint doar niste extensii inutile ale sufletului meu...

" - nu vrei sa`ti aduc un scaun?"

tresari vizibil abia atunci cind, adresindu`i`se a doua oara,  isi dadu seama ca, dintre toti, vorbea cu ea.
nu`i venea sa creada.
in jur, lume pestrita. unii asezati pe cele doua`trei scaune presarate la intimplare, cei mai multi insa in picioare, cocirjati de dureri si de alte feluri de poveri.
in rest, multe usi dar si mai multe persoane importante care se plimbau cu diverse hirtii si alte obiecte, intre ele, intrind si iesind precum gindurile din mintile celor care le au.
cea care`i vorbise avea, estimativ, 21-23 de ani, o cifoza care`i adducea umerii astfel incit bratele pareau mai lungi decit in realitate, urechi clapauge scapate binisor printre plete, strabism convergent bilateral, breton desenat in linie dreapta la jumatatea fruntii, gura cvasipermanent intredeschisa cu saliva discret revarsata la comisuri si`un zimbet larg de daruit oricui dorea sa`l primeasca.
purta ciorapi si pantaloni albi, papuci de guma, bluza roz cu floricele, lunga pina aproape de genunchi, un sirag lung de margele roz din plastic si mai multe bratari zdranganitoare care`i incolaceau incheietura miinii stingi
un border`line. un Om.
cum de reusise sa stravada dincolo de aparente?
ce citea pe chipul ei, altfel decit ceilalti, cind ea stia prea bine ca`si pusese masca menita sa`i ascunda cicatricile de privirile altora?
cum de tocmai ea ii vedea sufletul?

" - nu, multumesc. stau in picioare."
in coltul ochiului drept, cel care mereu o tradeaza, se ivi o lacrima neprogramata. nebuna, tocmai acum?...

peste un timp aparu seful cel mare, cunoscut in tot orasul. se cunosteau si ei, mult prea bine, de pe vremea cind el era mic in grad si ea un copil fara speranta.
acum, el nins si cu mult prea multe titluri pompoase, ea aproape cit el. pentru restul, nu foarte mult,  nu mai avea ambitie. si`a dat seama ca nu asta conteaza in viata.
oricum, nimeni nu`i daduse vreodata nicio sansa.

" - sarut`mina. ce faci la noi?"
ii zimbi discret si politicos si o complimenta fin, retragindu`si` miinile din buzunare. ca de obicei. in fond, era si el doar un om.

" - mi`era dor. am venit sa va vad."
amindoi stiau insa mult prea bine adevarul ascuns abil printre cuvinte. nu era insa timp pentru el.
doar lacrima era la locul ei. dar nimeni nu avea ochi.
acolo este un loc unde se lucreaza.


in rest, doar oameni...