(d)in Inima unei Lacrimi

"Un glas striga: In pustie pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strimbe, drepte si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea, caci gura Domnului a grait." (Isaia 40:3-5)

ca forma de descriere geografica sau arheologica exista doua feluri de desert. unul este nisipos precum cel al Saharei iar celalalt este stincos precum Pustiul Sinai sau Pustiul Iudeii. pe primul nu l`am vazut decit la TV sau prin carti ori albume, dar pe celelalte doua le`am strabatut parte cu pasul parte cu autocarul si am constatat asemanari izbitoare. exista si zone mai netede, cu smocuri de vegetatie pentru hrana animalelor beduinilor, mai ales in preajma Marii Rosii si a Marii Moarte, dar in rest numai inaltimi pietroase, golase si netede ce stralucesc sticlos in arsita soarelui, cu vagauni sapate-n ele si separate de vai abrupte, intortocheate si inguste. tot ce este rupt din Israel nu poate fi decit tare, dur, colturos si incapatinat precum roca pustiului din Tara Sfinta.
printr`un astfel de pustiu a pasit Dumnezeu inaintea poporului Sau, pe o astfel de inaltime - greu de cuprins pina si cu privirea - s`a urcat Moise cind a primit Torah, aceste stinci le`a infruntat Isus cind mergea cu parintii la Yerushalayim si mai tirziu tot intr`un astfel de pustiu muntos a fost dus de Spiritul Sfint spre a fi ispitit.
da, ai mai fost in pustiu, Doamne, si in acestea si in cele din noi!
prin pustiul cel pustiu din mine vrei o cale neteda si dreapta, Doamne? de ce nu pe linga un izvor care sa ma ude si eu sa cresc sau macar pe linga o oaza fie ea si de speranta, de ce prin tot nisipul asta uscat si stors ce sint eu acum??
mereu ma surprinzi...




macar ca ma simt ca un pumn de nisip din Sahara, ca ma-mprastiu si ma scurg, ca doua boabe nu`mi stau laolalta, ca ma scorojesc pina devin uscaciune si ploaie de`ar veni ca sa ma ude si tot n`as fi decit nisip ud si-atit, dar chiar si`asa stiu ca Domnul meu nu`i uita pe cei rupti din aceeasi radacina care`I tine poporul .
stiu ca si de mi s`ar intinde nisipul de la o margine a cerului pina la cealalta si orizont nu as avea, Tu vei veni sa`mi stringi fiecare bob in palma Ta ca niciunul sa nu se risipeasca si sa ma ai intreaga doar a Ta, caci doar Tu stii cum am devenit pustie. trebuie sa fiu mai intii nisip ca sa stiu apoi ce inseamna sa fiu munte in Tara Ta. nu ca intr`o intindere de nisip auriu n`ar putea sa dea rod Cel ce este Viata si pentru care toate sint cu putinta, dar inainte de`a aduce ploaia binecuvintarilor pregateste in mine un pamint tare si neted pe care`l face apoi munte ca sa fie loc de`o radacina adinca, rezistenta si viguroasa, astfel incit atunci cind voi fi ramura altoia in maslinul Lui nimeni si nimic sa nu ma doboare. pe cind intr`un teren nisipos si radacina este superficiala si subtire ...
vino, Doamne, ajuta`ma sa`mi birui pustiul si preschimba`mi nisipul in stinca de Israel ca sa fie loc de`o scorbura in sufletul meu, loc unde sa intru si sa invoc, multumind si asteptind cu rabdare, ploaia Ta cea binefacatoare care niciodata nu se lasa fara rod!
Slava Domnului peste toti cei zdrobiti si pustiiti!

ce faci cind ai o taina?
inventezi si scrii cuvinte de impodobit singuratati?
te prefaci ca arunci taina dar, de fapt, o plimbi cu gindul prin odaile inimii sperind naiv ca se va rataci ori ca se va ascunde`ntr`un ungher nelocuit si trecerea timpului ii va semna sinuciderea?
cind ti`e dor si nu stii de ce, iti pare bine ca o ai. atunci o cauti, o iei de unde s`a pitulat, o privesti si te porti cu ea ca si cu un margaritar de mare pret, ca si cu ceva ce`i numai al tau...




ah! timpul nu e un dusman redutabil pentru detinatorii de taine. daca ar fi fost asa, m`ar fi invins de mult...

din experienta.

ranile psihice fac parte din natura umana, aproape c`as zice ca, pina la un anumit nivel de suferinta interioara, sint chiar necesare pentru a ne forma unicitatea si a ne permite sa evoluam. orice trauma, daca nu ar avea o semnificatie subiectiva personalizata, nu ar putea functiona ca si trauma. desi oameni diferiti reactioneaza diferit la acelasi tip de trauma, deoarece principiul fundamental de functionare al aparatului psihic este repetitia, oricind - conjunctural - se reface simbolic istoria din spatele traumei (caci trauma nu incepe nicicind de la zero, ea se grefeaza pe o poveste de viata), reapare acelasi tip de durere launtrica. debriefing`ul (imi) poate fi folositor, dar nivelul de profunzime nu este prea mare. insa convivialitatea (ma poate) ajuta sa accept mai usor pierderea si suferinta, desi superficial. dar, odata ce vorbesti despre aceste lucruri, energia psihica ramine cantonata, nu se descarca, nu se disipa si o pot(i) folosi in scop personal pozitiv, ea nu mai alimenteaza afectiv o suferinta deoarece se descarca culpabilitatea subiectiva ce o finanteaza. practic, trauma suferita nu este decit o margica dintr`un lant, e nevoie sa reconstruiesc prin regresie toata traiectoria istoriei generatoare de trauma pentru a demitiza insasi trauma si a`i intelege cauza declansatoare. e nevoie de timp...




later edit.
iertarea nu se obtine cu psalmi, nici macar cu cei penitentiali.
se daruieste gratuit impreuma cu inima, bonus.
desi, psihanalitic vorbind, uitarea nu e (prea) benefica, invat in fiecare zi sa spun "nu". nu stiam pina mai deunazi...

"Ceea ce stiti voi, stiu si eu si nu sint deloc mai prejos decit voi. Dar eu vreau sa vorbesc cu Cel Atotputernic, vreau sa`mi apar pricina inaintea lui Dumnezeu." (Iov 13:2-3)

curajul nu inseamna ca, fiind probabil inteligent(a), sa`ti compensezi cu stralucirea mintii lipsa de caldura a inimii. curajul nu inseamna sa patrunzi metodic si tehnic in mintile oamenilor si in emotiile, trairile lor si, pe stupide si false motive de empatie, sa incerci sa li le deslusesti lor insisi pentru ca unii par incapabili de a face asta. curajul nu sta in capacitatea ori incercarea de a (te) intelege si a fora in tine dupa un dram de iubire cu care sa mai cirpesti hidosenia din jur. care operatiune, recunosc, cere efort si vointa si timp si disponibilitate si o minte ascutita. curajul nu e atunci cind ii despoi pe ceilalti de toate valorile lor si`ii lasi dezbracati in agora universala. curajul nu inseamna nici macar sa iti asumi diverse chestii, sa fii, sa faci, sa dregi, sa vezi, sa intelegi, sa fii la munca, sa cresti copiii, sa faci "lucruri bune" pentru tine sau pentru altii, sa (te) iubesti, sa (te) ierti, sa (te) accepti (cum zic cugetarile motivationale). curajul nu e nici atunci cind te lasi vazut de altii zburind cu aripi frinte, razant cu pamintul ca un inger cazut ori sa nu te temi ca vei fi pricina de hula pentru cei ce te vad plingind. curaj nu inseamna nici sa nu`ti fie frica de infierarea dorului pe inima ta.
nici macar sa stai constient in fata mortii nu e curaj pe cit s`ar crede.

curajul e sa te dezbraci singur in ochii tai si sa te vezi realmente asa cum esti. sa patrunzi adanc in tine si sa te poti vedea, percepe, simti, cunoaste in toata goliciunea sufletului tau. sa te dezbari de toata logica ta aristotelica  si cotidiana, de toate stereotipiile mintale, principiile si prejudecatile adinc infipte intr`un psihic ofilit de rutina. sa`ti cunosti partile bune si pe cele rele si sa constientizezi ce poti face cu cele bune, ce poti face cu cele rele, unde se termina binele si unde`ti incepe raul, unde se termina raul si`ti incepe binele, care actiuni sunt constiente, care sunt inconstiente, cat de treaz(a)/adormit(a) esti si cum poti sa te modifici constient cerind ajutor divin si har. curaj e sa obtii starea asta interioara si astfel imbracat sa stai in fata lui Dumnezeu sa`ti aperi cauza si, de poti, sa`I si ceri socoteala zicind precum Iov: 


"... stiu ca eu sint cel ce am dreptate. (...) Cite greseli si cite pacate am facut? Da`mi pe fata calcarea mea de lege si pacatul meu." (Iov 13: 18, 23)

 

...si daca as vorbi despre mine si satul meu in vremea vietii de acum, as fi ca si desprinsa dintr`un univers intunecat si paralel, fara soare si fara stele. caci in dimineata aceea de inceput de an si miez de iarna, cind tara fierbea la propriu si viata ma ducea in oraselul din apropiere, nu mi`am putut imagina ca pentru mine incepea atunci un drum care ma va indeparta pentru totdeauna de locul copilariei si adolescentei mele.


odata, m`am intors acolo in vremea inceputului de vara cind infloreste sunatoarea`n cimp si mi`am cutreierat cu pasii  toate cararile si lanurile in care ma jucam si cu gindurile toate dorurile pe care le aveam. m`am asezat ciump intr`un lan de griu verde`necopt si`am plins, si`am plins tacut si linistit in pumni pentru felul brutal in care am fost rupta mult prea crud si prea devreme din locul in care am crescut, pentru toate visurile care mi s`au frint intr`o singura zi si pentru toate stelele care mi`au cazut intr`o singura noapte. si`am inteles acolo si atunci ca sensibilitate este sufletului sa traiasca intr`un loc atunci viata ii tine trupul in altul, asa dupa cum moarte este inimii sa apartina unei inimi care n`are brate pentru ea sau macar o toarta s`o sustina.
si cu soarele`n apus mi`am ferecat cu grija usile si ferestrele inimii sa nu pierd comoara dinlauntru, ci pururi sa`mi fie amintire draga, dezgropata doar in fata celor ce`ar putea sa inteleaga.





insir aceste ginduri acum, dar le`am gindit intr`o noapte de vara cind citeva tunete razlete si mult mai multe lacrimi nu m`au lasat sa dorm. in zori, cind cocosii cintau in capul meu, am iesit pe balcon sa ma intilnesc cu Luceafarul de dimineata. era racoare placuta. si am vazut cum noaptea se ingemana cu ziua precum amintirea copilariei mele cu viata de acum.
atunci mi se facu liniste in inima si`n suflet.
acum, (inca) nu...

"Cel ce are mireasa este mire, iar prietenul mirelui, care sta si asculta pe mire, se bucura cu bucurie de glasul lui. Deci, aceasta bucurie a mea s`a implinit. Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez." (Ioan 3:29-30)


ultima fraza, una din cele mai emotionante, rascolitoare, neasteptate si nepamintesti din cele cuprinse in Scriptura.
caci cine oare dintre noi toti este in stare sa spuna despre sine insusi ca`si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa accepte umilinta in vreme ce semenului sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca? omului ii este firesc rationamentul invers: el a creste si a propasi pe seama si chiar in dauna celorlalti. restul?! sa`l admire, sa`l rasfete, sa`l desfete, sa`i cinte, sa`l descinte. oricit de mult, neintrerupt, caci satul de laude si complimente nu va fi niciodata din moment ce`i convins de propria`i superioritate. restul, toti, ii sint inferiori, caci nu se pricep sa`i deosebeasca insusirile exceptionale si sa`l aduleze. egocentrismul si idolatrizarea eului sint cererile si dorintele nesabuite ale omului modern, iar nu citusi de putin infrinarea sinelui, zdrobirea iubirii de sine si recunoasterea calitatilor celuilalt alaturi de punerea lor in valoare.
esenta frazei sus`amintite, greu asimilabila mintii omenesti, contrazice fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera drept legitim sa`si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii. este minunata pilda de eu ce este capabil sa se extraga gravimetric din sine si, cu smerenie, sa`si iubeasca realmente semenul implinind porunca divina. este pilda si indreptar pe calea strimta a infringerii neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului ridicol care ne face sa credem c`am fi chiar noi insine, fiecare in parte, piatra unghiulara.

cuvintul zilei: smerenie.
de ce? din iubire pentru Mire... si pentru tine

     viata mea, Doamne, sa fie simpla si dreapta ca un flaut
     pentru ca Tu s`o poti umple cu muzica Ta.
     viata mea, Doamne, sa fie argila moale in miinile Tale
     pentru ca Tu sa`i poti da forma pe care o vei vrea.
     viata mea, Doamne, sa fie saminta libera in vint
     pentru ca Tu sa o poti semana acolo unde vei vrea.
    
     dar...
     viata mea, Doamne, e doar o ramura uscata;
     fa`o sa rodeasca precum toiagul lui Aaron
     din iubire pentru Tine si fratii mei.