(d)in Inima unei Lacrimi

 

                         

                         imi plac visurile din ginduri, chiar daca primele nu se implinesc si celelalte doar mereu le     nasc, imi place linistea din suflet(e), oamenii cind sint copii, privirile ce impart cuvinte calde si linistea care vorbind ma`alinta, iubirea oamenilor pentru mine si`a mea pentru ei, claritatea, simplitatea si neprefacatoria, muzica ce rascoleste, tandretea care patrunde fara sa atinga si... lacrimile sincere.

 

 

 

 

Domnul meu, deunazi mi`am gatit inima frumos ca sa te`ntimpine si mi`am impodobit vorbirea cu salbe de osana. ce falsa`mi poti fi uneori, inima!
crezi ca esti calda, dar abia te dezmortesti, cind in cind.
crezi ca esti mare, dar esti doar grea si doldora de`atitea vicii.
crezi ca esti blinda, dar mi te razvratesti taios de`atitea ori.
crezi ca esti smerita, dar fatarnicie sta scris pe usa ce duce`n camaruta ta.
crezi ca esti generoasa, dar strain iti e a`i implini pe altii.
crezi ca esti iubitoare, dar nu stii sa iubesti decit la schimb.
inainte sa devii si tu o voce din multimea celor care striga "Rastigneste`L", te sprijin de smerenia si blindetea inimii lui Hristos si`ti ordon sa plingi, inima, asa cum pling femeile cind... cind... stiu ele cind. ascunde`mi`te in iubirea Lui si plinge o vreme asa cum pling femeile, cind si cind.
iarta`ma ca nu m`am gatit iarasi cu hainele de sarbatoare, Domnul meu, dar inima mea e vraiste. si asta nu de azi, nici de ieri si nu doar cind si cind...

 

 

 

e iarasi timpul Patimilor.
se succeda apoi, firesc, Rastignirea si Moartea.
intr`un sfirsit urmeaza Invierea.

moarte, noi doua ne`am intilnit de`atitea ori fata in fata incit, fie de`ai vrut ori fie de nu, tot ai reusit sa imi cosmetizezi esential opinia despre viata.
avea dreptate cineva cind imi spunea asa: "ce multi morti numara gradina ta! mai multe radacini moarte decit copaci stind in picioare..."
marturisesc ca n`as fi vrut, dar dupa`atitea privilegiate rendez`vous`uri, am descoperit ca joci mereu dupa aceeasi regula: ori pierd eu, ori cistigi tu. macar esti onesta si fidela.
tie insasi si regulii tale.
nu ma condamna la moarte si nici nu ma ocoli de va fi sa vii iarasi cindva, pentru mine ori pentru cei din preajma mea, numai pentru ca dezvalui secretul tau oamenilor.
stii, moarte, oamenii n`au reguli. sint neonesti si infideli.
stiu sa (ma) lupt cu tine, moarte, dar lupta cu oamenii e cea care ma ucide...

nu sint de acord cu cel care a spus ca ceea ce nu te ucide te face mai puternic.
cred, din ce in ce mai, ca ceea ce nu te ucide te face fie om, fie ne`om.

cu tine`n gind, moarte, am fost sa vad magnoliile si, pret de un vis primavaratic, aproape ca mi`a placut si mie rozul. in fata mea, o adolescenta zglobie isi ruga tatal: "hai, fa`mi si mie o poza cu magnoliile. pentru fotografia de coperta de pe facebook!"
am tresarit, nu ma`ntreba ca nu stiu de ce cu durere`n ginduri, si mi`am amintit ca...

...e iarasi timpul patimilor.
intr`o fireasca inlantuire la rind ar fi rastignirea si, apoi, tu... moarte.
hm... e ca si cind as zice ca viata este o continua moarte.
atunci nu`mi ramine decit sa`mi astept iarasi invierea.
de cite ori as putea invia?
cred ca pina cind ma vei gasi tu, moarte, fie rastignita, fie in picioare. caci scris este" in ceea ce te voi gasi, te voi judeca."

Cel Dintii Inviat, ajuta`ma ca la Inviere sa ma gasesti in picioare si in pocainta!

strunele inimii mele nu mai cinta.
au amutit brusc, strafulgerate chiar pe la mijloc intr`o miime de secunda de vintul taios de crud al nepasarii la inceput de primavara cu capricii la pachet.
contemplu indelung, neputincioasa si nauca, capetele coagulate precum nevroamele`ntr`un bont de amputatie si simt real si`adinc in mine durerea membrului`fantoma.
din aburi calzi de amintiri rasare`impopistratul  gind ca, parca, au cintat cindva pe ulitele copilariei crezind atunci, ca si acum, ca`incinta alte inimi si ca`i descinta ludic pe mosii de decembrie ce niciodata n`ajungeau la mine decit in vis.
... si s`au dezacordat de`atitea ori.

de`un timp incoace, in visuri si in doruri samalit, ratez razant cu fina eleganta startul imbobocit al fiecarei primaveri.
durerea e starea mea fireasca. oh, cit de bine stiu, caci, paradoxal, din mana ei se naste pentru mine bucuria cea de o clipa si care mi`e destul.
de data asta insa, nu. pragul durerii e`atit de jos incit  victorios il surclaseaza cale de`o inima pe cel al lacrimilor. nu pot decit sa alipesc in pas adaugat un involuntar suspin la fiecare oftat prelung care se naste in mine in ritm haotic de citeva zile.

inca o cicatrice.
care`mi va aminti nu ca am fost lovita, ca lovituri am mai primit, ci ca asemuita`am fost cu cele de cancan. dar... mai bine o inima rosie, calda si impanata cu cicatrici decit una neteda si rece. caci, nu, nu vreau sa fiu dintre cei care nu stiu sa dea si nu stiu sa primeasca(`n) dar(uri).

oare cit trebuie sa traiesti si de cite ori trebuie sa mori ca sa iti dai seama ca Viata nu`i aici? aici e doar lumea.
ma rog, oamenii...